Lansarea DoR 17 live a la Cluj – impresii de dinainte, din timpul si de dupa adunare
O casă pestriţă, o adunare veselă, vioaie şi mai mult decât o revistă. Cam aşa a arătat pe (foarte) scurt lansarea Decât o Revistă (DoR) #17 la Cluj, eveniment care a avut loc la Casa Tranzit.
Casa Tranzit … auzisem de această clădire, ba o şi văzusem de pe Cetăţuie, dar niciodata nu mi-am pus problema cum pot ajunge acolo. Mă gândeam că trebuie să fie ceva cale de acces pe lângă Someş. Sau de pe strada Bariţiu. M-am întors din drum de câteva ori, negăsind străduța cu pricina, noroc cu fixaţia mea de a pleca (cu mult) mai devreme spre evenimentele la care particip, din raţiuni practice. Întotdeauna mă pierd. Mă fură peisajul.
Într-un final am găsit și străduța buclucașă, bat-o vina. E ascunsă între două magazine. Și nici nume nu are. Strada fără Nume. Se potrivește cu spaţiul către care duce, o cărare care face legătura între agitaţia oraşului şi un templu al creativităţii, o bucată de istorie revendicată de cei care au fost capabili să-i înţeleagă potenţialul.
Casa Tranzit este o clădire cu faţada colorată şi bogat decorată cu elemente sculpturale religioase. Fiind impresionată de existenţa unei astfel de comori arhitecturale am căutat câteva informaţii despre trecutul acesteia. Clădirea a fost construită în 1875 ca sinagogă pentru comunitatea evreiască de rit ortodox din Cluj. Sinagoga purta numele de „Poalei Tzedek”.
În perioada comunistă, clădirea decăzut. Sinagoga a fost transformată în magazie, Ulterior, Fundaţia Tranzit a preluat administrarea spațiului – pe care îl închiriază de la Comunitatea Evreiască din Cluj. Astăzi, Casa Tranzit este folosită ca spațiu al artei contemporane si al diversității. Au loc aici spectacole de teatru, dans contemporan, concerte, expoziții și festivaluri, dar și conferințe și evenimente de dans tradițional.
Clădirea are o grădină imensă, în forma ei cea mai naturală, nealterată de intervenţii estetice. Se potriveşte cu tot ceea ce se întâmplă aici. După numărul mare de personaje, unii aşezaţi pe iarbă, alţii în picioare sau sprijiniţi de ziduri şi de gard, pe jos sau cu bicicleta, singuri sau alături de gaşcă mi-am dat seama că am ajuns unde trebuia. Nu mi-a mai rămas decât să mă aşez şi eu pe iarbă, mi-am scos agenda şi am început să notez impresii.
Nici n-am apucat să răsfoiesc revista, dar mi-am zis că păstrez plăcerea de a o citi în troleu şi acasă.
Încetul cu încetul s-a lăsat înserarea. S-a năpustit asupra pământului pe nesimţite sau poate cineva, pe undeva a simţit schimbarea. Noi eram prea absorbiţi de evoluţia evenimentului.
Cei de la DoR ne-au întâmpinat cu multe surprize, ne-au pregătit o experienţă totală, un mozaic de momente şi trăiri, de amintiri şi de minute de visare.
Cristian Lupşa a spart gheaţa şi ne-a vorbit primul. Emoţionat poate din cauza faptului că a trebuit să fie cel care deschide evenimentul sau poate din cauza revederii oraşului care i-a făcut cunoştinţă cu dragostea, dezamăgirea şi o petrecere nebună din căminul 16, ne-a povestit puţin despre ce înseamnă DoR live la Cluj – dorinţa de a descoperi „care-i treaba cu Clujul”.
I-a urmat Gabriel Dobre, împăcat cu gândul că Dobrogea nu are o identitate clar conturată, un brand personal. Oltenii au prazul, Moldova nu-i a mea, nici a voastră și nici a lor, Banatu-i fruncea, deși nu mi-e clar în ce domeniu, iar ardelenii-s molcomi, calmi, oameni faini. Dar Dobrogea…? Dobrogea e regiunea aia din coada peştelui, zona care duce către mare. Și totuși e fain, e acel „ceva” ce sperăm să ne atragă atenţia pe traseu, dar ”hai să ne vedem mai departe de treabă şi de drum”.
Surpriza serii (pentru mine) a fost momentul muzical susţinut de cei de la Positive John. Am pus pauză râsetelor, am dat volumul muzicii mai tare şi involuntar am început să dau din cap ca mai apoi toată sala să vibreze pe ritmul susţinut ba cu picioarele, pixuri pe agendă, degete pe spătarele scaunelor sau îngânarea versurilor. Involuntar.
Ne-am reintrat repede în rolul de spectatori cuminţi, şcolari timizi la ora de inspecţie. Am ascultat rând pe rând nume, poveşti, amintiri şi glume. Ştiaţi că taximetriştii clujeni se plâng dacă le dai prea mulţi bani sau trag de tine şi te strigă pe stradă să-ţi înapoieze restul? Este de-a dreptul scandalos! Nici eu n-am ştiut, dar am aflat de la Lavinia Gliga, asta după ce am empatizat cu Mihai Mateiu şi teama lui de a-l numi pe… pe cel care nu poate fi atât de uşor de numit, pe cel pe care Dumnezeu l-a închis sub pământ fiindcă era rău şi ispitea oamenii, pângărindu-le sufletele. Mi-am dat seama că toţi am trecut prin experienţa aceea traumatică, care ne-a ţinut departe de pivniţe, locuri întunecoase şi alte spaţii care coborau, după mintea noastră fragedă şi de altfel, uşor de impresionat, atât de aproape de el – cel al cărui nume, părinţii nu ne lăsau să-l pronunţăm că era ruşine. Dra…ăla cu coarne.
Celor care n-au fost prezenţi li s-ar putea părea doar o înşiruire de nume, însă eu am asistat la momente care s-au transformat în confesiuni, s-au depănat amintiri şi s-au împărtăşit experienţe.
Restul e tăcere … Şi cuvânt scris în numărul 17 al publicaţiei Decât o Revistă.
Iulia Iancu
Redactor Cluj.com
