Lacătele de pe pod, povești blocate în timp
„Podul Elisabeta din Cluj a devenit o punte între efemer și etern.”, îmi zic și încetinesc pasul. Știu că pe acest pod al Clujului se află lacătele iubirii, simbol internațional al speranței că dragostea durează o veșnicie. Eternitatea mă înspăimântă, uneori, la fel de mult ca efemeritatea lucrurilor. Pășind cu atenție, mă întreb ce povești blocate în timp au ferecat lacătele de pe pod.
Mă întreb dacă poveștile acestea continuă, încă, sau dacă au ajuns la un final, oricare ar fi acesta. Îmi dau seama că indiferent de situație, acel moment unic, ce a marcat o promisiune, o speranță și o iubire, rămâne în felul său etern.
Lacătele iubirii în Cluj
În orașul din inima Transilvaniei, lacătele iubirii și-au făcut pentru prima dată apariția, ca fenomen, în noiembrie 2011. Apoi, cu ocazia Zilei Îndrăgostiților (februarie 2012), autoritățile au amenajat suporturi speciale la cele două capete ale Podului Elisabeta, pentru ca acest obicei să nu afecteze structura podului, iar îndrăgostiții să beneficieze de un spațiu mai deosebit (suporturile erau în formă de inimioară). Apoi, în anul 2013, a fost organizat inclusiv un eveniment (padlock Cluj) care invita îndrăgostiții să își declare iubirea aici, pe Podul Elisabeta.
De ce Podul Elisabeta?
Podul a rămas în conștiința colectivă a clujenilor ca unul dintre cele mai romantice locuri din oraș. Cu structura sa greoaie și gri, nu îmi pare a fi romantic. Nici apa Someșului nu inspiră neapărat la plimbări boeme prelungite… Farmecul unui loc e dat adesea, însă, de povestea lui. Și de trăirile tuturor oamenilor care i-au conferit valoare de-a lungul zecilor și sutelor de ani.
Se spune că pe acest pod își dădeau întâlnire, la începutul secolului trecut, soldații din garnizoana de pe dealul Cetățuia cu fetele tinere din oraș. În anul 2019, podul a împlinit 120 de ani de existență…
Povești blocate în timp de lacătele de pe pod
Majoritatea sunt povești de iubire. Gravate pe lacăte, văd nume și inițiale, poate câte o dată. Oameni ce și-au spus că iubirea e eternă, au închis lacătul și au aruncat cheia în apele Someșului. Mărturisesc că mereu am găsit asocierea aceasta dintre lacăte și iubire cam neinspirată. Surâd însă la ideea unei clipe, a unui moment unic, care-a fost închis într-un lacăt și a devenit astfel, în felul său, etern.
Aș vrea să aflu mai multe despre poveștile acestor oameni. Nu pot decât să îmi las imaginația să zburde, să mă fac regizor de vieți imaginare, să îmi rezerv puterea de a distribui actori în rolul unui nume sau a unei inițiale, să creez scenarii pentru lacătul curcubeu, lacătul verde sau lacătul dubioșilor.
Mai îmi ridic privirile din când în când. Observ că holbarea în neștire la lucruri mici și frumoase e molipsitoare, s-au mai oprit două persoane pe pod, să vadă ce-o fi de văzut… 🙂
Iată și lacătul curcubeu, de care aminteam mai sus…
Lacătul verde – e din 24 noiembrie 2015 pe pod! 🙂
Lacătul roșu infinit…
Lacătul iubirii lunii pătrate – preferatul meu, căci e mai dubios decât cel cu dubioșii.
Lacăte cu inimioare colorate (câteva dintre ele):
Lacătele de pe pod sunt ele în sine o punte înspre poveștile de viață ale clujenilor și ale celor care vizitează orașul de pe Someș. Povești ferecate chiar aici, deasupra apelor Someșului.
Poți să le vezi ca pe mici comori ale căror chei nu le vei găsi niciodată. Ai doar imaginația la dispoziție.
Cine-or fi toți oamenii ăștia plini de speranță, de iubire, cu suflete ghidușe, de și-au lăsat o bucățică din povestea personală aici pe Podul Elisabeta?
