La doi pași de Cluj: Frumuseți nemăsurate ale pământului: Răchițele și Bologa
I. Traseu
Tip Traseu: Acest traseu este recomandat pentru orice categorie de vârsta, dar anumite trasee necesita experienta si echipament adecvat.
Căi de acces:
Cluj-Napoca –Huedin – Călata – Margau – Frasinet– Rachitele
Cluj-Huedin-Bologa
Durata traseului: o zi
II. Descrierea traseului / Impresii de călătorie:
În munții Apuseni, frumusețea nu ai cum să o măsori, ci doar s-o simți. Aici frumusețea este infinită și dăruită cu naturalețe. În vârful muntelui ori la poalele lui, natura și legendele trăiesc împreună dând farmec locurilor. La Răchițele, în sat de munte, cascada Vălul Miresei își arată zbuciumul aruncându-și vălul între stânci, iar mai la poalele Apusenilor, în Bologa, o cetate veche de 700 de ani stă neclintită în picioare, fiind istoria din afara cărților pentru atâtea generații.
În poalele Apusenilor, sub Vălul Miresei
Dau bună dimineața lui Baba Novac și mă bucur ca un copil că-mi încep ziua așa. Îmi văd mai departe de drum. Pe Kogălniceanu mă străduiesc să măresc pasul căci mașina mă așteaptă să fug în lume. Ieșim vreo 15 la numărătoare, ne așezăm comod dornici să ne abandonăm naturii și invers.
Mașina ne duce pe drumuri asfaltate, pe șes, apoi in față ni se deschid priveliști cu dealuri, ierburi și flori mărunte, necosite. Dealurile sunt pe alocuri împădurite, iar cu cât înaintăm dealurile devin tot mai puține. De-acum suntem în poalele Apusenilor, iar universul ce ni se daruie ne mânghâie ochii.
Niște case râd în soare purtând pe cap împletituri din lemn, vopsit în verde, culoarea pădurii. „Astea sunt casele moților”, bângui colegului de drum. Încerc sa le imortalizez însă nu se lasă nici una furată. Ele sunt frumoase aici, în munte.
Prima escală o facem în centrul satului Răchițele, unde totul pare impersonal, casele foarte mari, înghițându-se una pe alta, podurile din beton, indicatoarele spre obiectivele turistice inducând în eroare cu vreun kilometru, pălind în fața panoramei ce o avusesem cu doar câteva minute în urmă. Noroc că nu zăbovim.
Urcăm în mașină, începem să ne unduim și să sărim, fără voia noastră, în scaune, din cauza drumului. Oare al câtelea drum făcut de mântuială sau lăsat în mila sorții? Trecem cu bine și pornim la pas. În dreapta noastră, Valea Stanciului ne însotește, bolborosind când are să ne arate micile sărituri sau șoptind doar când vrea să ne asigure că este acolo pentru noi. Pădurea ne împresoară cu duhul ei liniștit, brazii-s înalți până la cer. Ramurile tinere, deși soarele stă de ceva vreme pe cer, poarta stropi de ploaie din altă zi. Și mă răcoresc sub câteva, scuturând ușor acele verzi.
Pădurea îmi răsplătește apropierea cu fraguțe dulci, cu zmerură aromată, cu miros de rășină, după care mă dau în vânt de când mă știu. Mai jos, se dă in tăcere și fără improvizații un spectacol impresionant al naturii, printre tulpinile arborilor îmbrăcați în verdele mușchilor și vegetație se ridică aburi din vale. Pietrele, apa, verdele, aburii, „Ce frumos!”, zic așa să și aud. Ceilalți erau cu ochii ațintiți asupra stâncilor ce se înălțau mândre de-o parte și alta a drumului. M-am minunat și eu de grandoarea lor, de fiecare floare galbenă și scai vânăt, de toți fluturii și toate furnicile pe care le-am zărit în cale.
Intrăm trecând de un gard deschis și nimic nu ne anunță că suntem acolo, chiar în poalele Apusenilor sub Vălul Miresei. Cascada își flutură vălul din apă și stropi, și-l lovește de pietre, prăvălindu-se într-o curgere infinită. Cascada are și o legendă: o mireasă a căzut de pe stâncile abrupte, iar voalul ei a rămas agățat de sânci; acolo, nuntașii s-au oprit și au început să plângă, formându-se cascada. Știindu-i povestea, zbuciumul ei îmi amintește de mireasa lui Axl Rose, din November Rain, cu vălul lung, curgând în valuri,fata răpusă de natura dezlantuită.
Nu mă satur să o privesc: „Cât frumos!”, mă aud în șuierul ce-l scoate apa căzând de la aproape 50 de metri. Ne avântăm să urcăm pe stânci, să privim cascada de sus. Rămân suspendată undeva pe la mijloc dezechilibrată de rucsacul în care aproape ca mi-am pus toată casa. Amețesc privind cascada și mă panichez la gândul că trebuie să coborâm pe același traseu abrupt. Sunt ajutată să escaladez fără rucsac și ajungem pe un drum, deasupra cascadei. De aici perspectiva e alta, apa se aruncă în hău cu repeziciune, se prăbușește nemiloasă, fără nici o șansă să-i iei urma. Poți sta minute în șir să o admiri, hipnotizat de forța pe care o transmite, de energia pe care o descarcă, de ușurătatea cu care se dăruie.
Lăsăm cascada să-și fluture vălul și altora. Ne îndreptăm agale, spre Cabana Stanciului, unde dintre toate bucatele puse pe masă, gogoșile au fost de departe favoritele. În poienița în care poposisem, gogoșile se potriveau nemaipomenit cu valea ce curgea în vecini, cu pădurea, cu brazii ei solemni ca niște statui.
Suntem vrednici de Cetatea Bologa?
Din poalele Apusenilor, ne teleportăm cu mașina, pe drumuri bătătorite de romani la Resculum, în satul Bologa, la 60 de km de Cluj. De la strada principala, o luăm la pas, urcând. Înaintăm și-n deal se ivește Cetatea Bologa, construită acum 700 de ani. Nu mai respir, nu mai rostesc o vorbă. Măreția turnurilor impune un fel de moment de reculegere.
Abia după ce-i ating zidurile cuvintele se cuvin a fi rostite: „Prea frumos”. Cetatea care l-a adăpostit pe Mircea cel Bătrân după înfrângerea cu turcii de la Nicopole ne primește și pe noi, deși nu suntem nici înfrânți, nici victorioși, nici cavalerie, nici infanterie. Ne risipim prin cetate, printre ruine și vegetația crescută liberă. Intrăm printre niște uși invizibile, întorcându-ne în timp, pe vremea când cetatea apăra drumul ce leagă Oradea de Cluj de năvălirile străine. Patrulăm ca niște străjeri de la un turn la altul, cu ochii vigilenți să identificăm în depărtare forțele inamice, dar în același timp preocupați să nu călcăm strâmb pe zidul de apărare al cetății erodat din cauza vremii și lipsei de conservare.
Făcându-ne vrednici de a servi cetatea plecăm oarecum împăcați. Eu mă despart totuși greu de fiecare piatră. Îngenunchez în iarbă, printre flori, pentru o fotografie, dar simt că de fapt e rugăciunea nespusă pentru înaintașii mei.
Cu o stare de pace intrăm în biserica ortodoxă, o clădire siluetă și elegantă, din piatră neagră de andezit exploatată chiar la Bologa. Pictura bisericii păstrează și ea un echilibru între forme și culori, nimic nu obosește, dimpotrivă bucură. În biserică ni se alătură profesorul Liviu Negru care ne povestește cu însuflețire despre trecutul de legendă al cetății: „Cetatea a fost construită în secolul al XIII-lea, este o cetate medievală, foarte greu de cucerit, construită sub formă de cruce și înconjurată de ziduri înalte. Singura intrare se făcea prin locul cel mai greu posibil, adică pe stâncă. Această cetate a fost, se spune, în legatură cu un pod suspendat pentru a îngreuna cât mai mult intrarea în cetate, un pod pe piloni. Dintr-un capăt și altul se putea la nevoie ridica podul și atunci nu se mai putea intra în cetate”.
Construită strategic, Cetatea Bologa a avut un rol important în apărarea Transilvaniei după cucerirea orașului Oradea de către turci. De altfel, terenului din jurul cetății poartă numele de „a Turcului”. Toponimul s-a păstrat până azi, iar explicația profesorului Negru este aceea că după părăsirea cetății, turcii și-au lăsat o gardă care să aibă grijă de cetate crezând că se vor mai întoarce. „Nu s-au mai întors. Cei în paza cărora a rămas cetatea se numeau ai Turcului, terenurile au rămas ale lor, casele acestora erau la 500 de metri spre deal. Și azi mai există în sat familii de-ale Turcului”.
Nu putem să nu aducem în discuție situația actuală a cetății Bologa, care stă încă în picioare de 700 de ani, deși a suferit distrugeri serioase de-a lungul timpului. Din păcate, după incursiunea la cetate este ușor de sesizat că nimeni nu este prea interesat să se îngrijească de ea, cu toate că stă mărturie vremurilor. Pe buze-mi stă să zic că nu o merităm, dar nu vreau să umbresc atâta frumos cât am primit azi.
De la biserică, profesorul Negru ne însoțește în ultima noastră aventură, moara de apă și vâltoarea din Bologa. Facem cunoștință cu inima morii, dar și cu o veritabilă expoziție de ustensile și accesorii necesare unei gospodării țărănești: oale de copt pita în cuptor, hambar pentru grâu, cofă, plărie de paie etc. Afara admirăm vâltoarea, o mașină de spălat ecologică, în care lâna devine alba precum spuma laptelui fără nici un strop de detergent.
În drumul spre îmbarcare, unul din turnurile cetății Bologa ne saluta din deal, iar gardurile din piatră neagră ne petrec până ieșim din sat.
