Expoziția Martori tăcuți / Silent witnesses la IAGA Contemporary Art
IAGA Contemporary Art este încântată să prezinte a doua expoziţie personală a lui Nicola Vinci (Castellaneta,1975) în spaţiile Galeriei, cu titlul Martori tăcuți / Silent witnesses. Vernisajul va avea loc joi, 9 martie 2023, la ora 18:00, iar expoziția va putea fi vizitată de marţi până sâmbătă, de la ora 14:00 până la ora 18:00. Intrarea este gratuită.
Proiectul expozițional propus cu această ocazie este în realitate o expoziţie dublă, de fapt, sunt expuse două serii fotografice inedite, care au luat naștere din diferitele sugestii trăite în acelaşi loc. Alegerea de a prezenta publicului ambele cicluri este dictată de dorința de a aduce la viață experiența experimentată a artistului care, după ceva timp de la primul proiect, se întoarce în aceeași casă pentru a-l crea pe cel de-al doilea, descoperind astfel noi detalii, noi impresii, noi gânduri și noi sugestii . În același mod, consumatorul vede cele două lucrări, se întoarce la propria viață la mila gândurilor sale – în parte interiorizând o parte din ceea ce a văzut, în parte uitând-o și în parte interpretând-o – și apoi elaborează o reflecție personală completă. Același catalog, fiind double face, evidențiază modul în care aceste două proiecte sunt de fapt două fețe ale aceleiași monede, cu același scop, ambele fiind o invitație la a nu uita. Artistul observă casa unui om singuratic care, fără să vrea, a făcut obiectul unor zvonuri și indiscreții din partea locuitorilor orășelului (Castellaneta, de asemenea, orașul natal al fotografului), povești pe care artistul ne cere
să ni le imaginăm prin fotografiile lui, lăsând loc liber fanteziei.
Prima serie expusă, Alone / Halou (2011), are un titlu care ajută la încadrarea imediată a subiectului său, sunt copii singuratici (din englezescul alone), abandonați în timp și abandonați timpului, care sunt și halouri, urme șterse ale unui trecut în care înceţoşarea amintirilor (adică prezența-absența figurilor) face imposibilă distingerea a ceea ce a fost, a ceea ce ar fi putut fi și a ceea ce este distorsionat de timp. Senzația de așteptare și de singurătate care devine aproape neliniște însoțește aceste compoziții – termen care descrie cu acuratețe munca fotografului ca regizor al scenei, ulterior modificată cu digitalul – în care copiii apar suspendați între viață și moarte, suspendați în timp, mai asemănători unui still-life (sau, pentru a sublinia și mai mult acest contrast, unei naturi moarte) al sufletelor lor decât portretelor unor indivizi în carne și oase. Elementele scenografice care înconjoară aceste figuri amintesc de viața noastră de zi cu zi, implicându-ne și făcându-ne să ne identificăm cu ele; obiectele de uz comun favorizează, de altfel, naraţiunea imaginii şi întruchipează relaţia dintre trecut şi prezent, fiind urme ale trecerii omului prin această lume. Acelaşi mediu cristalizat reprezintă oamenii care l-au trăit şi păstrează memoria vieţii de zi cu zi; aceste încăperi semi întunecate și uzate de timp poartă semnele experiențelor și spun povești din trecut, și odată ce se dezvăluie sunt departe de a fi goale și abandonate, lăsândui observatorului alegerea între a empatiza cu aceste povești șoptite și a-și imagina altele noi.
Tocmai de la încăperi și de la obiecte porneşte a doua serie: Le parti scoperte/Părțile descoperite (2019-2022). Ani mai târziu, Nicola Vinci găsește casa neschimbată, fiecare obiect, fiecare mobilier, „imortalizat” în Alone este tot la locul lui, încremenit în timp, nimeni nu a luat nimic în memoria celor care nu mai sunt pe lumea aceasta; se întreabă de ce, simte o senzație de abandon total, identificându-se cu chiriașul său și decide să devină el însuși un martor al acestei povești, arătându-ne în mod direct aceste artefacte pline de amintiri pe care, încă o dată, ne cere să ni le imaginăm. Și acestea sunt halouri ale trecutului, dar aici ceva s-a consumat mai puțin, s-a trăit, s-a simțit, s-a atins mai puțin, pentru că a rămas ascuns sub tablouri, gravuri și chiar sub crucifixe; aceste halouri au creat la rândul lor altele: sunt amprentele pe care le-au lăsat pe pereți. Artistul ne propune fotografiile spațiului în care este vizibilă amprenta, negativul, și expune lângă acestea obiectul lipsă ca dovadă a ceea ce s-a întâmplat, precum părticica ridicată în timpul Euharistiei pentru ca toată lumea să o poată vedea, ca să spună „Iat-o, priviți-o, acesta este trupul lui și convingeți-vă de existența Domnului care s-a făcut om”. Peretele scos la iveală devine o metaforă a descoperirii, a unei cunoașteri mai profunde, a unei părți mai intime și mai sensibile a sinelui și a celorlalți, dar în același timp fotografia lui acoperă o porțiune din spațiul expozițional, ascunzând-o de privirea noastră, pentru a ne arăta că nu este posibil să cunoaștem un adevăr absolut.
