Diminețile mele în Cluj: câini și foști colegi
Am uitat fereastra balconului ușor deschisă peste noapte. Acum se reflectă soarele în ea, parcă vrea să-mi intre în casă. Îmi place aici. În urmă cu mai mulți ani, nu m-aș fi mutat în zona aceasta a Clujului – nicidecum. Era încă perioada găștilor de cartier. Acum, aud voci stridente de copii încă de dimineață, pornind înspre școli. Cu ei mă voi întâlni seara, se joacă toți printre blocuri.
Pornesc. Jos, în fața scării, doi foști colegi s-au întâlnit, din întâmplare, după zeci de ani. Zâmbesc în sinea mea: e o lume tare mică, în cele din urmă. Mă bucură astfel de mici întâmplări prin Cluj. Îmi place când văd oameni pe stradă care fac ochii mari, li se luminează expresia feței și salută un vechi prieten. E un oraș mare, dar nu chiar atât de mare. Încă ne găsim și regăsim unii pe alții.
Mai încolo, lângă alee, doi oameni își plimbă fiecare animalul de companie. Sunt câini de talie mică, cu poftă de joacă. Entuziasmul lor îi apropie și pe stăpâni. Începe o conversație.
Încă orașul e liniștit, dar în cel mult o jumătate de oră va începe forfota matinală. Pe trecerea de pietoni, un domn este aproape atins de o mașină – încă sunt somnoroși șoferii. Pe drum, pe șosea, se mai aude câte-o frână mai forțată, vreo două claxonări. Aud, de la cineva aflat în vizită în țară, că totuși șoferii români par foarte calmi și civilizați. Mă rog, cel puțin cei de prin Cluj. Depinde ce termen de comparație ai, cred.
Înainte de a ajunge la redacție, o rapidă inspecție spre Parcul Central: da, mai sunt bărcuțe pe lac.
O dimineață frumoasă, Clujule!
Cu drag, Lulu
