De vorbă cu actorul internațional Vlad Ivanov: „Dacă ești serios și disponibil, mai devreme sau mai târziu ți se vor deschide uși”
Emană o căldură și o forță extraordinare. Nu știu dacă e vocea lui calmă sau franchețea ochilor, sau felul conștient în care vorbește despre viață, cert e că marele actor Vlad Ivanov este o prezență specială pe care ți-e mai mare dragul s-o urmărești.
I se umezesc ochii când vorbește despre munca lui, atât de mare este pasiunea sa pentru actorie și într-atât de recunoscător este pentru nivelul la care a ajuns în carieră. Deși a devenit cunoscut în țară și în străinătate pentru rolurile sale puternice, deseori impregnate cu o conotație negativă, omul Vlad Ivanov este cald, simplu, conștient, sensibil prin excelență.
Își fundamentează munca de actor pe câteva repere esențiale: seriozitate, punctualitate, disponibilitate și disciplină interioară. Este profund impresionat de natura umană și caută întotdeauna să sondeze tot mai adânc în înțelegerea ei.
Cu alte cuvinte, Vlad mi-a confirmat din nou credința că actorii sunt oamenii care înțeleg cel mai bine adevărul naturii umane. Sensibilitatea intrinsecă, curiozitatea genuină, intuiția, înțelepciunea, conștiența de sine, sacrificiul pentru roluri, toate acestea sunt atribute ale artiștilor care înțeleg viața în complexitatea ei și reușesc să o transpună pe scenă, respectiv în filme.
Te-ai imaginat la începutul carierei lucrând cu oameni precum Jim Carrey, Tilda Swinton, John Hurt, Ed Harris?
Nu. Îmi amintesc că eram tânăr student la Școala Populară de Artă în Botoșani și gândul meu cel mai mare, cel mai ascuns era să ajung actor la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani. Acum, când merg acasă, întotdeauna mă duc înapoi la Școala Populară de artă și stau minute în șir în sala de curs și mă văd din nou la 15 ani, cu toate visele mele.
Eram un adolescent foarte serios și ambițios. Mi-aduc aminte… când veneau teatrele bucureștene la Botoșani și îi vedeam pe stradă pe: Ilinca Tomoroveanu, Mircea Albulescu, Traian Stănescu, era ceva fabulos pentru mine, parcă erau statui umblătoare; mă țineam după ei să-i studiez cum umblă pe stradă. Nu mi-am închipuit niciodată că o să ajung să joc alături de ei în spectacole.
Să nu crezi că e falsă modestie, dar mă minunez și trimit un gând către divinitate și spun „mulțumesc că s-a întâmplat și că se întâmplă în continuare multe lucruri frumoase pentru mine!”
Mă uit la actorii mari cu care am lucrat și văd clar că lucrurile funcționează doar pe bază de seriozitate, profesionalism, consecvență. Mi-a intrat foarte tare în natura mea umană și profesională că doar așa poți reuși. Și, dacă stai să te gândești un pic, nici nu e așa greu să conștientizezi treaba asta. Lucrurile se pot face cu atâta lejeritate și normalitate, am văzut la artiștii mari. Trebuie doar să se producă un switch în mintea ta. E mai mult decât limpede.
Îți dau un exemplu: dacă faci parte dintr-o producție internațională și vii doar o dată – repet, o dată – cu textul neînvățat sau mirosind a alcool, a doua oară nu mai ai nicio șansă. Nu poți rata șansele astea.
Cum a fost când ai venit la facultate în București?
Pe mine Bucureștiul m-a șocat, nu m-a schimbat. În primul an, nici nu știam pe unde s-o apuc. Venind prima oară în București din provincie, ești complet în aer. O stare care a durat multă vreme, de altfel. Cât m-am pregătit pentru facultate, lucram noaptea în Gara de Nord într-o consignație, era fix după ‘90. Patronii consignației mi-au rămas prieteni și astăzi, sunt părinții mei adoptivi. Mi-au oferit un confort financiar atunci care mi-a dat posibilitatea să mă pregătesc și să intru la facultate. Și acum mă sună cu lacrimi în ochi când mă văd la televizor sau mai aud de mine. Sunt recunoscător pentru asta și pentru tot ajutorul lor de atunci.
Nu ajungi de unul singur sus. Sunt mulți oameni care pun câte o piatră la temelie, te ajută. Și asta trebuie să faci și tu cu cei tineri. Cel mai mult apreciez la actorii mari generozitatea.
Alegi roluri puternice, chiar dacă nu sunt personaje principale, chiar dacă apari doar într-o secvență…
Da, în „Ana, mon amour” sau în „Poziția Copilului” joc doar o secvență. În momentul în care spun da unui proiect, nu mă interesează ponderea personajului meu în film/spectacol. Trebuie doar să fie ceva puternic, ceva care să mă incite, să caut forme de reprezentare… Personajele foarte puternice care declanșează ceva în poveste, care duc acțiunea într-un alt fel mai departe… asta îmi place foarte mult.
De unde apetența asta pentru roluri aprige, puternice?
E un soi de înțelepciune, vine cu vârsta profesională. (râde)
Am stat cincisprezece ani într-un teatru (n.r. – Teatrul Național București) unde, după toți acei ani, când am tras linie mi-am dat seama că mi-au oferit satisfacție doar cinci spectacole în care am jucat și m-a cuprins o tristețe profundă. A fost un moment extrem de dificil, a trebuit să mă rup, și am avut nevoie de foarte multă putere mentală. Doi ani de zile n-am lucrat aproape nimic și a fost destul de greu. După aceea lucrurile au început să se regleze.
Uite, de 3 ani încoace lucrez încontinuu, sunt ani foarte plini. Am filmat acum doi ani cu Bálint Kenyeres o co-producție ungaro-francezo-germano-marocană, vara trecută am filmat în noul film al lui László Nemes, „Sunset”, acum 2 săptămâni jumătate am terminat de filmat următorul film al lui Corneliu Porumboiu. Toate au fost proiecte extrem de dificile.
Cred c-am simțit nevoia să contracarez perioada din teatru cu o altfel de abordare a carierei mele, vie, dinamică, puternică. Și acum trăiesc marele lux al vieții de freelancer, când pot să aleg efectiv proiectele care-mi plac, în care cred cu tărie și în care investesc toată energia mea.
Poți compara munca din teatru cu munca din cinema?
Partea cea mai rea în teatru este că, atunci când ești înregimentat într-un sistem bugetar, adică ești angajat al unui teatru bugetat de Ministerul Culturii, lucrurile stau cam prost. Valoarea autentică a unui actor nu este ocrotită. Cei care lucrează foarte mult iau aceiași bani cu cei care nu lucrează aproape deloc. Și nici măcar nu e vorba doar de bani.
E vorba că, în clipa în care ai actori valoroși într-un teatru, trebuie să-i înțelegi, să nu-i limitezi, să le deschizi orizonturile. Ori la mine tot timpul a fost problema asta de negociere, să mă lase cineva din conducerea teatrului să fac și film. Atâta presiune s-a pus încât în final n-am putut decide altceva decât să plec și să rămân în relații bune cu toată lumea.
În perioada 4,3,2 (n.r. – „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, regia Cristian Mungiu, câștigător al Palme d’Or la Cannes în 2007) încă eram angajat la Teatrul Național. A fost în mod cert o lansare pentru mine, punctul de turnură al carierei mele în film, deoarece regizorii din țară și din străinătate au văzut că pot dispune de o față nouă, un actor nou. La un an de zile de la succesul la Cannes, am primit o propunere din partea unui agent de casting să colaborăm și de atunci a rămas agentul meu, avem o colaborare excepțională.
Este vorba despre Richard Cook…
Da, el este un agent de casting nemaipomenit. A creat un festival în Kilkenny, Irlanda – locul lui de naștere, unde în fiecare an adună agenți de casting, producători, actori, și timp de trei zile au loc întâlniri cu toți acești oameni care chiar sunt conectați la realitatea din cinema-ul mondial. Anul trecut a avut 93 de directori de casting. Asta e nemaipomenit, să poți purta discuții libere, relaxate, cu specialiști angrenați în cinematografie. Nimeni nu-și arată mușchii, nu te pune la zid, ai ocazia să înveți o grămadă de lucruri din discuțiile cu ei…
În România nu prea funcționează treaba asta cu agențiile de casting, au încercat unii-alții și nu prea merge. Nu știu de ce, nu sunt conectați la sistemul de afară. Afară, lucrurile sunt interconectate, dacă directorii de casting discută între ei și dacă nu au ei în agenție un actor pe care și-l doresc, imediat sună un alt agent de casting. „Ai tu în agenție un tip la 1.80, blond, cu ochii albaștri, cu părul cârlionțat, care să vorbească franceză și germană? N-am, dar am auzit de un agent de casting în Olanda, care sigur are…” Totul e colaborativ, sunt super conectați.
La noi e o chestie de „ia să vedem cine e mai tare”, se mențin orgoliile, nu ajută pe nimeni. Richard nici nu vrea să vină pe piața românească, decât dacă găsește pe cineva aici care chiar își dovedește talentul și seriozitatea.
Cât e muncă și cât e talent?
Foarte multă muncă. Sanda Manu spunea: „puteți să fiți cât de talentați vreți, dacă nu munciți talentul, el se pierde.” Am avut mulți colegi cu un munte de talent care astăzi nu mai fac teatru. Au fost neserioși cu ei înșiși, viața lor personală a fost una împrăștiată, parcă le-a luat Dumnezeu cu mâna ce le-a dat cu carul.
Țin minte, la începutul colaborării mele cu Richard, îmi trimitea proiecte pe email să fac selftape-uri și, pe vremea aceea nu aveam smartphone. Mă duceam o dată pe săptămână la Internet Cafe să-mi verific emailurile.
După două proiecte pierdute, pentru că lucrurile astea se întâmplă imediat, precis și iute, mi-a spus agentul: „Vlad, dacă vrei să mai lucrăm împreună, astăzi te duci și îți iei un smarphone pentru ca, atunci când îți trimit email, tu să răspunzi exact în clipa aceea. Altfel jobul se duce în secunda doi, eu implicit devin neserios pentru colaboratorii mei, și lucrurile nu merg așa. Te înțeleg că ești din Est, că ești la început, dar nu funcționează așa…” Din clipa aceea am înțeles perfect cât de important e să fii disponibil.
Asta e atitudinea pe care trebuie să o ai față de agentul tău și față de regizori. Trebuie să fii disponibil, să fii serios. Dacă ești în linia I, vin proiecte grase, te întâlnești cu lume, ești în juriu la TIFF (râde). Așa e în orice domeniu, dacă ești serios și muncitor, mai devreme sau mai târziu ți se vor deschide uși.
Asta ar fi recomandarea ta pentru tinerii actori?
Păi, dacă tot s-au apucat de profesia asta atât de frumoasă, și dacă tot talentul lor a fost recunoscut, atunci e păcat de Dumnezeu să nu înțelegi că trebuie să fii serios, muncitor, implicat.
Sanda Manu povestea că, pe vremea când era profesoară și-l avea la clasa ei pe Mihai Constantin, fiul lui George Constantin, a venit într-o zi în vizită marele actor George Constantin și l-a rugat să le spună ceva tinerilor studenți, pentru că era un privilegiu să-l aibă acolo. Și el a zis: „Sanda, n-am ce să-i învăț că și eu încă mai învăț. Ce pot să le spun e că niciodată n-am călcat pe scena vreunui teatru sau pe platou fără să fiu pregătit și fără să mă coste.”
„Fără să mă coste” adică fără să dai ultima picătură din tine…
Da, sunt roluri care necesită o concentrare atât de mare, trebuie să sondezi profund în tine, altfel nu iese. Ca și atunci când mergi la mare să înoți, știi? Unii își dau jos sandalele, ridică puțin pantalonii, se bagă cu picioarele și gata, au fost la mare. Nu, du-te în larg și înoată, acolo-ți încerci puterile. Că, așa, fiecare venim puțin la mal, ne dăm la subraț cu un pic cu apă și spunem ce bine e la mare.
Pe mine talentul nu mă împinge să mă duc la ora 2 la teatru, ci conștiința mea profesională. Cu cinci ore înainte, mă plimb prin scenă, îmi aranjez recuzita, hoinăresc pe holurile teatrului, și așa încep să vină la mine energiile personajului pe care îl joc. La fel și pentru film, ai nevoie de timp pentru concentrare. E prețios spus tehnici de concentrare, fiecare își găsește cu timpul felul în care se poate concentra.
Un antrenament, o meditație? Cum e munca actorului cu sine însuși, varianta Ivanov?
Exact. Asta e un exemplu de cum trebuie să te raportezi la un proiect, la munca ta, apropo de munca actorului cu sine însuși. Pentru noua producție a lui Corneliu Porumboiu, m-a rugat să slăbesc măcar 10 kilograme. Asta era cu o lună înainte de filmări. M-am dus la un centru fitness și i-am spus unui trainer ce trebuie să fac. M-a întrebat de ce n-am venit chiar în ziua filmării, întrucât era deja foarte târziu.
Ei bine, într-o lună am slăbit 10 kilograme, și în următoarele două săptămâni încă 4. Corneliu n-a crezut. Cum am făcut? În timpul filmărilor, când aveam filmări de noapte mă duceam cu 2 ore înainte la sală și când aveam filmări de zi, după ce terminam, întâi mă duceam la sală și pe urmă acasă. Am ajuns model de motivație pentru cei de la sală. Nu vreau să fiu modest, vorbim sincer.
Cum ai construit personajul preotului Ivan din „Un pas în urma serafimilor”? Cânți foarte frumos, apropo.
Da, secvența cu liturghia de la biserică când cânt s-a născut chiar acolo, în timpul filmărilor. Daniel (n.r. – regizorul Daniel Sandu) a venit la mine și mi-a spus: „Vlad, mă gândesc că părintele Ivan în tot filmul vorbește despre biserică dar nu ține nicio slujbă.” Eu știam destul de multe despre ritualurile bisericești, am crescut într-o familie religioasă, bunicul meu era pălimar, mâna dreaptă a preotului. Mergeam întotdeauna la biserică, știam cum se cădelnițează, știam niște reguli. Împreună cu preotul dintr-un sat de lângă Sâmbăta de Sus am pus la punct detaliile secvenței și am filmat. Mă bucur c-a rămas în varianta finală.
Am citit scenariul și mi-a plăcut foarte tare. Am povestit cu Daniel, mi-a spus că e o experiență personală, el făcând cinci ani de seminar. Mi-a explicat multe despre poveste și chiar mi-a plăcut foarte mult rolul. E un personaj care nu e negativ, el nu vrea răul, doar propovăduiește ortodoxia pe căi greșite. Mi-a plăcut drumul ăsta sinuos al personajului, are mai multe dimensiuni. Apropo de asta, la un Q&A după proiecția de la TIFF, mi-a spus cineva că am dobândit un rafinament al ticăloșiei extraordinar. Un alt prieten m-a sunat după „Câini” și m-a întrebat: Ție nu ți-e frică să dormi noaptea cu tine-n casă? (râde)
Cum vezi Clujul, care e legătura ta cu Clujul?
Ca să vezi cât de tare iubesc Clujul, eu am venit cu două săptămâni înainte de festival și am stat o săptămână. Am mulți prieteni aici. Îmi place atât de tare, dacă n-ar trebui să stau în București, m-aș muta la Cluj. Îmi place să mă plimb pe străzi, să descopăr locuri noi.
Din păcate, toate lucrurile importante se întâmplă mai întâi în capitală, și dacă nu ești acolo, în miezul evenimentelor, ai de pierdut. Dar mă văd la un moment dat retrăgându-mă aici, la Cluj. Sau la Sibiu, cine știe?
Interviu realizat în cadrul TIFF 2018.
