Îmi iubesc ucigaşul, dar pe-al tău cum l-aş putea iubi? – Heathcliff
De câte ori poți revedea o piesă de teatru până când să exclami: „Este de ajuns.” ? Depinde de piesă, de modul în care te-a atins povestea, de cum ai rezonat cu tot ceea ce s-a întâmplat pe scenă. Depinde de intensitatea emoțiilor pe care ți le transmite spectacolul respectiv și de câtă nevoie ai să le retrăiești. Din nou și din nou… de fiecare dată altfel, de fiecare dată mai intens.
Dacă m-ați întreba pe mine, v-aș spune că o piesă de teatru poate fi revăzută ori de câte ori se joacă în stagiune. Teatrul și arta în general sunt lumi dinamice, care se reinventează. Sunt lumi care există prin noi înșine și iau atâtea forme câte stări sufletești tăinuim.
Duminică, 1 februarie, la Teatrul Național „Lucian Blaga” s-a jucat „La Răscruce de Vânturi”, iar pentru două ore și jumătate am ales să ignor murmurul din jurul meu, ninsoarea, orașul, realitatea… Asemenea lui Catherine m-am bucurat că m-am întors „acasă”, și asemenea lui Heathcliff, am fost „consumată milimetru cu milimetru” de spectacol.
Povestea, jocul actorilor, bucuria și convingerea cu care interpretează fiecare rol, faptul că de fiecare dată se confundă cu personajele, nemaiexistând Ionuț Caras, Ramona Dumitrean, Cristian Grosu, Cristian Rigman, Irina Wintze sau Petre Băcioiu, ci Edgar Linton, Catherine Earnshaw, Heathcliff, Hareton Earnshaw, Nelly și Joseph, acestea sunt motivele pentru care mă întorc de fiecare dată să revăd La Răscruce de Vânturi și… pentru că simt nevoia de a mai rupe, discret, câte-o părticică din talentul acestor minunați actori pentru a-mi îmbogăți sufletul.
Sunt lacomă… Lacomă de ARTĂ și de FRUMOS.
Iulia Iancu, redactor cluj.com
Fotograf: Vlad Pop
