Una dintre cele 40.000 de experiențe depeche-iste de la Cluj
Părea o coadă interminabilă la intrările 9 și 10, spre gazonul Cluj Arena, duminică seara. După un cremeș savurat pe terasa unei cofetării, eram pregătiți de marea întâlnire cu una dintre cele mai longevive și de succes trupe înființate în anii ’80.
Depeche Mode a fost mereu, pentru mine, un simbol al muzicii de calitate, specifice unei perioade istorice și culturale pe care eu nu o înțelegeam, nu pe deplin, dar care reușea să ajungă în prezent și în viitor. Da, e ceva futurist în muzica lor. Cu toate acestea, n-am ascultat niciodată în mod special Depeche Mode. De altfel, din grupul nostru, nici unul nu e „depeche-ist”.
Așteptând la coadă, care se mișca surprinzător de eficient și rapid, mi-au rătăcit gândurile prin copilărie, pe vremea casetelor, când Deep Purple, Metallica sau Pink Floyd răsunau în toată casa din benzi subțiri și fragile, ce trebuiau adesea descâlcite și derulate cu vreun pix sau creion. Poate mi-ar fi plăcut și Depeche Mode, pe-atunci.
Duminică seara coboram pe gazonul arenei cu o doză bună de curiozitate stăpânită. De când cu toate marile și ineditele festivaluri adunate în inima Transilvaniei, parcă mi-e tot mai des poftă să văd și să ascult muzică live, dar muzică vie, cu instrumente și voci, cu oameni care creează în timp real sunete și vibrații.
Și a început concertul, în aplauzele publicului.
Am aflat ulterior că am fost peste 40.000 pe Cluj Arena! Privesc în jur și văd oameni de toate vârstele, unii fani în adevăratul sens al cuvântului (le strălucesc ochii de bucurie și emoție), alții, la fel ca mine, curioși și dornici să asculte o trupă pe care ți-e ușor să o respecți, indiferent dacă muzica e pe stilul tău sau nu.
Mi-e greu să descriu vocea lui Dave Gahan.
Nu e o voce „frumoasă” în sensul clasic, iar să zici că e o voce „bună” e o platitudine. E o voce pătrunzătoare, ce face înconjurul stadionului și acoperă toate distanțele dintre tine, neștiutorul, și artistul de pe scenă. E o voce cu inflexiuni stabile, îți cântă hotărât și melodios în același timp.
De obicei, prefer actele artistice simple, mici, oneste, nu caut spectacolul în muzică, nu caut jocul de lumini, nici prezența scenică. Mă încăpățânez să le separ de ideea de muzică. Nu mă aștept la un spectacol când merg la un concert pentru că, adesea, spectacolul îl simt ca fiind fals, lipsit de acea trăire autentică a muzicii. Există excepții, desigur. Și mă bucur când le văd.
Prezența scenică a celor de la Depeche Mode face parte din muzica lor tocmai pentru că e una autentică. Teatralitatea lui Dave Gahan îi vine ca o mănușă, e jocul scenic al unui om care respiră, trăiește și creează pe scenă, iar spectacolul se confundă cu persoana (sau persona) lui.
Un moment deosebit a fost când publicul i-a cântat lui Martin Gore un scurt, dar grandios (așa, cât un stadion) „Happy Birthday”, căci ziua concertului a coincis cu aniversarea acestuia. Erau trandafiri roșii prin public, pancarte cu mesaje și urări.
Mi-a plăcut îmbrățișarea surpriză din partea lui Dave Gahan și bucuria din ochii lui Martin Gore, surprinsă pe ecranele de lângă scenă. Nu-mi pot imagina cum e să-ți cânte 40.000 de oameni la mulți ani, dar mă gândesc că e copleșitor de frumos.
Revenind la muzică, vocea lui Martin Gore a fost mai sensibilă, mai plină de emoție, într-o completare armonioasă cu cea a lui Dave Gahan, alternând în funcție de piesele interpretate.
M-am simțit bine și cred că a fost un scurt moment de conștientizare a faptului că ne răsună orașul de muzica unei trupe legendare, pe-un fundal de cer brăzdat de fulgere.
Nu m-aș fi gândit în urmă cu vreo 15 ani că voi putea sări în sus cu entuziasm, prin ploaie, la primele acorduri de „Personal Jesus” sau că voi cânta la unison cu alți 40.000 de oameni versurile din „Enjoy the Silence”.
E doar una dintre cele 40.000 de experiențe depeche-iste de la Cluj, căci da, pentru o zi, Clujul a fost depeche-ist 🙂
✒ Iulia Marc, redactor Cluj.com
? Oana Pop, Babelphotography.com, @elena_vasiliu, @mishu_mihail, @alex_makedonski
