Charles Baudelaire, „Înălțare” | Interpretare literară
Charles Baudelaire a fost unul dintre cei mai importanți scriitori francezi, unii critici, judecând după rolul său în mișcarea simbolistă, considerându-l cel mai influent scriitor francez. S-a născut în 9 aprilie 1921 și s-a stins din viață în 31 august 1867. Reprezentant de bază al simbolismului, Baudelaire mai păstrează unele elemente romantice în poeziile sale,încercând și curentul paransian pentru care poetul este o voce printre alți poeți riguroși în afirmarea curentului sus-numit. Parnasul contemporan este o operă în trei volume publicată de Alphonse Lemerre, în care numeroși autori, printre care Baudelaire, Verlaine sau l’Isle Adam își publică poeziile. Această operă va da numele curentului literar care se va naște atunci, parnasianismul și reprezintă în același timp o mișcare ideologică deosebită.
Operele lui Charles Baudelaire Florile răului(1861) (volum de poezii) și postumele Spleen de Paris (Mici poeme în proză) și Curiozități estetice(critică literară) sunt dovada unui nou concept de creație prin care scriitorul a vrut sa separe estetica de orice considerent moral sau etic. Prin impactul poeziei sale Charles Baudelaire devine unul dintre marii clasici ai literaturii.
Poezia Înălțare face parte din secțiunea Spleen et Idéal(Tristețe și Ideal) a volumului Florile răului. În toată această parte a volumului eul poetic oscileză între doi poli opuși: binele și răul, tristețea (necazul) și idealul, lumina si întunecimea, frumusețea și lucrul bizar etc
Poetul vede lumea terestră ca supusă păcatului și orice necaz are la bază un păcat, chiar cel original. Aspiră spre eliberarea eternă și spre puritatea lumii de dincolo. În acest sens, prin lupta pe care o duce prin intermediul operei sale spre a sensibiliza oamenii, spre a-i convinge în a crede în continuare în lumina divină și căderea în melancolie, tristețe și constrângeri care nu-i dau pace, poetul se înscrie în seria «poeților blestemați», «les poètes maudits», precum Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé și alții.
Poezia Înalțare(Élévation) conține 5 strofe de câte 4 versuri fiecare și are o rimă îmbrățișată și după cum transpare și din titlu, poezia are ca tema dorința de înălțare către lumină a poetului. Versurile, în traducerea lui Alexandru Philippide și Ion Guran sunt sugestive: «Peste lacuri adânci și văi neumblate/Peste munți și păduri peste nouri și mări,/Mai departe de soare, mai departe de zări/Trecând de hotare de sferen-stelate/ Plutești al meu suflet, ușor printre stele». Cuvintele : înălțare, trecând, plutești printre stele, să zboare, se-nalță, plutind peste viață întăresc câmpul lexical al mișcării, al acestei dorințe a sufletului de a se ridica spre absolut. Odată ajuns la Ideal (Eden), sufletul poetului este fericit:« Și ca înotătorul prea vesel în undă/Brăzdezi fericit nesfârșirea profundă». Viața terestră uneori l-a îngreunat pe poet, încercările reale, fiind traduse prin tot felul de cuvinte cu referire la acestea: «miasmă bolnavă»,«plictisul și amarul venin/Ce-ncarcă din greu viața noastră cețoasă».
Totuși, ultimele versuri care reprezintă și o concluzie aduc în prim-plan o înțelepciune și o altă înțelegere a vieții. Omul este capacitat în a lupta și a-și schimba destinul, acesta poate să-și îmbunătățească viața oricând, iar în urma eforturilor va fi răsplătit cu o eliberare dincolo. Sau: bună și uneori mai puțin bună, viața de aici conține elemente foarte importante de care omul trebuie să țină cont, eliberarea va veni și după ce acesta va prețui ceea ce are aici: «Fericit cel ce poate cu-aripa vânjoasă/Să zboare spre spațiul luminos și senin:/Ale cărui gândiri, ciocârlii-neîntrecute,/Se-nalță spre ceruri cu-avântul întreg/ Și plutind peste viață ușor înțeleg/Al tăcerilor grai și-al florilor mute!» În limba franceză, în afara unei traduceri literare și care urmărește rima, ultimul vers are puțin o altă semnificație: lucruri mute și limbajul florilor, ceea ce întărește ideea ca poetul trebuie să încerce o raportare și aici, în această dimensiune.
Poezia lui Baudelaire care este și o mărturisire a propriilor sentimente și idealuri, poemele în proză, dar și critica literară în care a sintetizat idei și concepte au facut din Charles Baudelaire unul dintre cei mai mari scriitori francezi și un clasic universal.
Peste lacuri adânci și văi neumblate,
Peste munți și păduri, peste nouri și mări,
Mai departe de soare, mai departe de zări,
Trecând de hotare de sfere-nstelate,
Plutești al meu suflet, ușor printre stele,
Și ca-înotătorul prea vesel în undă,
Brăzdezi fericit nesfârșirea profundă
Cu-adâncă, nespusă și rară plăcere.
Trecând de această miasmă bolnavă,
Te spală-n văzduhul curat și-n lumină
Și bea ca pe-o scumpă licoare divină
Aprinsa văpaie din limpedea slavă.
Și după plictisul și-amarul venin
Ce-ncarcă din greu viața noastră cețoasă,
Fericit cel ce poate cu-aripa vânjoasă
Să zboare spre spațiul luminos și senin:
Ale cărui gândiri, ciocârlii ne-ntrecute,
Se-nalță spre ceruri cu-avântul întreg
Și plutind peste viață, ușor înțeleg
Al tăcerilor grai și-al florilor mute!
Traducători: Al.Philippide și Ion Guran
Autor: Luminița Bucur
