Când spui Cluj, te gândești la…
… oamenii care-i animă străzile, care-ți zâmbesc cu înțelegere dacă-i oprești din drumul lor matinal și care n-au învățat încă ritmul de pas alergător specific marilor orașe ale lumii. Ți-ai dori uneori să-l fi învățat, în timp ce te chinui să-i depășești pe Memorandumului. Dar zâmbești în sinea ta și îți întorci infamul gând din drum. Apoi, încetinești și tu pasul.
… plimbări prin Parcul Central la prima ninsoare, cu primele frunze căzute sau la primele hamace legănate, de cum urcă puțin gradele în termometru. Te gândești la ritmuri de jazz în parc, fanfară în foișor, lebede și bărcuțe pe lac. Te gândești la instrumente de percuție ce-ți fac sufletul să tresară, vara, la umbra copacilor, în preajma clădirii Casino.
… comunitate și simț civic. Te gândești cu emoție la acei 50 000 de oameni care ți-au arătat, în mijlocul unei ierni, nopți la rând, că orașul acesta e viu. Că e civilizat și că își dorește o societate sănătoasă, din toate punctele de vedere.
… Cetățuie, loc de reflecție și detașare. Aici evadezi din oraș (paradoxal), doar pentru a-l admira și îndrăgi mai tare.
… Electric Castle și eterna ploaie din Bonțida, când tunetele, fulgerele și picurii de ploaie ce cad peste pelerinele din jurul tău sunt parte din concert, la fel de mult ca ritmul ținut de toboșar. Sau te gândești la Untold, când orașul strălucește și muzica răsună între dealurile Clujului până în zori de zi.
… artă și cultură, scene neconvenționale, idei îndrăznețe și proiecte deosebite ce prind aripi aici. Te gândești la cât de searbădă ar fi viața fără ele, câte seri plicticoase ar trebui să înduri făcând aceleași lucruri din nou și din nou. Când spui Cluj, te gândești însă că orașul acesta, cu bune și rele, te dezvoltă, te ajută să explorezi idei, să îți cultivi pasiuni. Când spui Cluj, te gândești nu la orașul din inima Transilvaniei, ci la orașul unde culturile se întâlnesc și inimile se-apropie.
… toți studenții, cu toată energia și entuziasmul lor. Tineri ce se descoperă și redescoperă pe ei înșiși în dinamică urbană. Te gândești cât de des devine orașul acesta o a doua casă pentru mulți dintre ei. Și ce oraș norocos e, căci devine, după o vreme, pentru unii, chiar acasă.
… întâlnirea inedită dintre generații. Nu doar culturile se întâlnesc, ci și oamenii. Cu toate diferențele dintre ei, de vârstă, de opinie, de fel de a fi și de a înțelege viața. Deși sunt din Cluj, am învățat să iubesc Clujul mai… încet, așa… în stil ardelenesc. Mi-a luat o vreme. Iar întâlnirea aceasta dintre generații, pe care o observ zi de zi, a ajutat enorm. Când spui Cluj, te gândești la cum diferențele de vârstă sunt un criteriu tot mai nesemnificativ, cum oameni de 60 de ani ies în oraș în aceleași locuri frecventate de tineri de 20. Sau cum tineri părinți își pot duce liniștiți copiii de 2 ani la festivaluri. Sau la proteste.
Când spui Cluj, te mai gândești și la neajunsuri sau după-amieze eșuate în trafic. La Pata Rât sau la veșnice șantiere stradale. Te gândești la clădiri istorice ce riscă să se prăbușească în uitare sau, la propriu, în capul trecătorilor. Te gândești c-ai vrea mai multe spații verzi și copaci pe străzi, și mai puține mașini. Te gândești c-ai vrea să nu fie atât de scumpă viața și, măcar uneori, piața imobiliară ar putea să „țină” cu tine.
Cu toate astea, totuși, când spui Cluj, te gândești la cât de drag ți-e orașul acesta. E acasă, e plin de oameni frumoși, de cultură și culturi diferite, de idei îndrăznețe care au darul de-a schimba fața și dinamica orașului. Când spui Cluj, te gândești la cel mai bun loc în care te poți dezvolta, în care ai oportunități și provocări deopotrivă. În care te simți, încă, în siguranță.
