Satul Maguri, judetul Cluj

Localiatea Măguri-Răcătău este situată partea de sud-vest a judetului Cluj, in partea de est a Munţilor Apuseni, mai precis în masivul Gilău, pe cursul superior al văilor Someşul Rece şi Răcătău. Este cea mai extinsa localitate din judeţ, cu o sprafaţă de 26.895ha şi având în componenţa sa trei sate: Măguri-Răcătău (centru de comună), Măguri şi Muntele Rece situate la altitudini cuprinse între 680 şi 1400 metrii. Altitudinea maxima se înregistrază în vârful Chicera Comorii, 1475 m. Această diferenţă de altitudine este determinata de caracteristica reliefului din Masivul Gilăului, care surprinde prin existenţa platouri extinse la altitudini mari (Marişel, Măguri) şi văile abrupte ce marginesc aceste platouri. Este marginită la nord de Masivul Vlădeasa, iar la sud de Masivul Muntele Mare, invecinându-se cu următoarele comune: Valea Ierii la sud-est, Săvădisla la est, Gilău la nord-est, Mărşel la nord, Beliş la vest, Bistra şi Lupşa la sud, ultimele două fiind situate în judeţul Alba. Localitatea este aşezată la distanţe aproximativ egale de centrele polarizatoare de rang superior: 51 km faţă de Cluj-Napoca, 40 km faţă de Huedin şi 40 km până la Câmpeni.

Cele trei sate componente s-au dezvoltat în fucţie de cadrul natural, astfel centru de comună Măguri-Răcătău este situat la cea mai joasă altitudine dintre cele 3. Vatra satului este situată pe valea Someşului Rece, 650 m altitudine, aşezat la baza versanţilor şi având o formă liniară cu o structură compactă. Aparţinând satului sunt şi „crângurile” si cătunele risipite pe versanţii invecinaţi, la altitudini cuprinse între 600 şi 1200 de metrii. Reşedinţă de comună a devenit în 1956, pe atunci un cătun aparţinând satului Măguri. Ocupaţiile principale şi tradiţionale a locuitorilor sunt :exploatarea lemnului şi agricultura. Terenul ocupat de păduri este de 16.041ha, reprezentînd 59,6% din teritoriul administrativ

Istoric
Satul este atestat pentru prima data, destulm de târziu, după datele cunoscute în Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, de Coroian Suciu. În acest dicţionar aflăm că prima amintire a satului a fost în anul 1805 (Maguri, Magur, Syamosfo, R. Huedin, R. Cluj). A mai fost amintită în anul 1850 sub denumirea de Megure, sau Magura 4 ani mai târziu, în 1854.
Această atestare destul de târzie, precum şi cea a staelor învecinate Mărişel, Beliş se poate datora faptului că populaţia zonei ducea o viaţă pastorală, iar din această cauză erau scutiţi de obligaţiile feudale sau acestea erau efectuate printr-un contract economic şi comercial direct. Oamenii de aici aveau o libertate relativă, acesta fiind dată de insuş teritoriul natural şi de ocupaşia lor pastorală. Aşezarea de aici avea un caracter izolat, cu o populaţie fluctuantă. Ca o dovadă a celor afirmate mai sus e faptul că în prezent locuitorii satelor Măguri sau Muntele Rece, ies primăvara cu aproximativ 2 săptămâni înainte de sărbătoarea Rusalilor, cu toate animalele „a munte” părăsesc satul pentru aproximativ 3-4 luni şi se întorc in luna septembrie. Astfel satul in cea mai mare parte se mută precum popoarele nomade, însă diferanăa este că ei se află doar la distantă de 15-20 km de casă.

Etimologia cuvântului Măgura cu pluralul Măgurii a suscitat multe interpretări contradictorii unii considerându-l comun cu albaneza, aşadar din fondul lexical autohton moştenit de la neamul dac. Alţii îl consideră de origine slavă. Dacă consultăm Dicţionarul explicativ al limbii române se dă următoarea explicaţie: „măgúră (mắguri), s.f. – 1. Munte. – 2. Deal, colnic. Creație expresivă, plecînd de la rădăcina *măc- sau moc-, care indică ideea de „obiect rotund, măciulie”, cf. moacă, măciucă. Sing. *măg sau *mog s-ar fi reconstituit în măgură, pe baza pl. măguri. Pentru semantism, cf. bot, sp. morro „obiect rotund” și „muncel” și, la fel, ngr. μάγουλον „urmă de roată”, față de μάγουλα „deal” (de unde mr. măgulă „deal”, alb. maguljë „colnic”). Ngr. și alb. nu ajung pentru explicarea cuv. rom., deoarece trecerea lui l › r se produce numai în elementele care aparțin fondului tradițional: în consecință, se poate admite doar că cuvîntul ngr. este total independent de cel rom., cum credem, sau că ambele provin dintr-un cuvînt anterior. Ultima ipoteză pare să fi sedus pe majoritatea cercetătorilor: cuvînt dacic (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni,I, 280), tracic (Pascu, Arch. Rom., VI, 224), balcanic (Hubschmidt, Sard., I, 105); preindo-european (M. L. Wagner, Arch. Rom., XV, 228; S. Pop, Romance Philology, III, 117-34; Lahovary 333), ipoteze care presupun toate un *magula pe atît de obscur pe cît e de nesigur. Semnalăm că s-a gîndit și la lat. macula (Diez, I, 256); la un lat. *magulum (Meyer, Neugr. St., III, 40; Papahagi, Notițe, 33; Pascu, II, 62); la un sl. *magula, care ar explica și sl. mogyla, v. movilă (E. Schwarz, Arch. slaw. Phil., XLI, 134; cf. Wędkiewicz, R. de Slavistique, VI, 111), dar care nu explică rotacismul din rom.; la sl. (sb.) gomila (Cihac, II, 182), sau bg. mogila (Conev 39), ambele la fel de imposibile; la un gepid *mögila (Diculescu; Scriban), total dubios; și că, adesea, filologia se limitează să semnaleze corespondența cu alb. maguljë, fără să tragă de aici nici o concluzie (Densusianu, Hlr., 352; Philippide, II, 721; Meyer 119; Rosetti, II, 118), sau, dimpotrivă, dînd ca sigură der. din albaneză (Berneker, II, 69; Densusianu, GS, I, 351). Der. măgurea, s.f. (colnic), conservat în toponimul Turnu-Măgurele. – Din rom. provin ceh. mahura, pol. magora.”