Englishman in Cluj: „Am simțit un frig care pur și simplu te durea”

de |

Englishman in Cluj: „Am simțit un frig care pur și simplu te durea”

Frigul arctic din aceste zile ne amintește de iernile de altădată. Ne amintim cu drag de iernile copilăriei când ne croiam drum prin frig și nămeți cu sania ca să ajungem pe derdelușurile pline de chiotele de bucurie ale copiilor.

Cum era însă iarnă la Cluj acum 180 de ani? Cum era percepută de turiștii mai puțin obișnuiți cu iernile troienite și foarte reci din Transilvania?

Din scrierile englezului John Paget, un englishman in Cluj precum Sting al zilelor noastre în New York, aflăm că iarna nu glumea la Cluj nici acum 180 de ani. Se pare că în iarna anului 1836 la Cluj nu fusese atât de frig de ani de zile. Orașul era lovit de un frig extrem. Trecând peste unele exagerări ale scriitorului, iarna amintită a fost destul de grea chiar și pentru oamenii locului.

„Spre mijlocul lui ianuarie, frigul a devenit extrem.La opt dimineața în data de zece a acelei luni, termometrul arăta douăzeci și două de grade pe scara Reaumur sau cincizeci pe scara Fahrenheit, cu minus. Nu fusese atât de frig la Cluj de ani de zile.”

Temperaturile resimțite la Cluj erau mai reci decât cele înregistrate într-o iarnă obișnuită din orașul rusesc St. Petersburg.

„Într-adevăr, e mai frig decât într-o iarnă obișnuită la St. Petersburg. În general iarna este foarte aspră în Transilvania și eu nu cunosc alte lucruri care influențează climatul unei țări în afară de latitudine. Clujul se află la treisprezece grade în sud de St. Petersburg și cinci grade în sud de Londra. Totuși datorită poziției geografice, iarna durează cinci luni și este de o aspritate aproape arctică. Contrastul este și mai mare când stăm și ne amintim cât de călduroase sunt verile, când strugurii și pepenele se fac în aer liber”.

englishman in cluj

Pentru un englez, obișnuit cu o climă mai blândă, frigul arctic era greu de suportat. Ieșind afară, John Paget simțea cum frigul doare, cum respirația îi îngheța pe mustață și perciuni. Nici oamenii de pe stradă nu s-ar simți mai bine. Scriitorul englez a reperat în trăsuri câteva femei care aveau urechile afectate de frig, în drumul lor spre petrecere.

„Aceasta era prima dată când am simțit un frig care pur și simplu te durea și, ieșind afară, mi-am dat seama că frigul îmi afecta destul de mult ochii. Respirația îmi îngheța pe mustață și pe favoriți și, deși nu am auzit de pierderea nasului din acest motiv câteva femei aveau urechile înghețate în trăsurile în care se aflau pe drumul lor către petrecerile în oraș”, scria John Paget

Temperaturile scăzute făcuseră așa ravagii peste noapte încât sticlele cu lichioruri se spărseseră. Până și pâinea de la micul dejun suferise din cauza înghețului:

„Pâinea ce ne-a fost adusă dimineața era aproape înghețată și am auzit că și lichiorurile înghețaseră în timpul nopții, astfel că sticlele se spărseseră”.

În piață, înghețul făcea ca vânatul oferit spre vânzare să pară cât se poate de viu:

„Am fost surprins să văd, într-o zi, un țăran ce vorbea cu un altul în piață ce avea mâna pe capul unui cerb ce părea atât de domesticit, încât stătea tăcut lângă el. Dar în câteva secunde, când omul a plecat, am fost și mai uimit să-l văd că își așază animalul în exact aceeași poziție pe umeri și pleacă cu el. De fapt, tot vânatul și carnea înghețaseră, fiind nevoie să fie decongelate înainte să fie gătite”.

Pentru că vremea era foarte rece, în încăperi focul ardea pe tot timpul zilei. Pe un ger de crapă pietrele, sobele de modă veche erau cele mai eficiente:

„Eram nevoiți să lăsăm focul arzând în cămine toată ziua. Geamurile erau duble și ușile se închideau destul de bine, dar tot ne era destul de frig. Am fost norocoși să avem niște sobe de modă veche ce se deschideau pe dinăuntru și, deși nu arătau atât de bine, erau mult mai folositoare și mai confortabile decât cele care se deschideau pe dinafară”.

Încălzirea camerelor nu era lucru ușor. Nu oricine se ocupa de întreținerea focului în sobe. Numai cineva iscusit:

„Împăratul Francisc observase într-o zi că era nevoie de o iscusință deosebită pentru a încălzi o încăpere, la fel ca pentru a conduce un regat. Și nu cred că era departe de adevăr, căci cei care suferă din cauza frigului nu comunică cu cel care face focul și nici acesta nu intră în încăpere să decidă dacă e nevoie de mai multă căldură sau nu. El știe exact nevoile celor ale căror sentimente le înfometează și le îndestulează, la fel cum știe un monah de lipsurile și nevoile celor pe care îi conduce”.

Fotografii preluate de la Istoria Fotografiei Clujene. Fotografiile nu aparțin cu exactitate anilor amintiți în articol, ci au rol ilustrativ pentru file din istoria Clujului. 

Comentarii