Între soarele arzător si albul rece…
La fel ca-n vremea școlii generale, în clasele mici, când încă de la începutul lui septembrie mă încercau sentimente colorate și dorul de școală se simțea, parcă, și mai tare, așa mă prinde și acum schimbarea culorii frunzelor la Cluj. Se îngălbenește drumul spre oraș, te-nvăluie mirosul de fum proaspăt scăpat pe gurile hornurilor de la casele străzii vecine și căciula trasă-n grabă până la sprâncene miroase a naftalină.
Plouă, nu plouă, ai în geantă de o săptamână umbrela pe care ești gata să o deschizi la primii picuri tomnatici. Încă ți-s proaspete în minte plimbările pe plajă și urmele rogojinei când îți scuturai lucrurile de nisip și te simți, parcă, la mijlocul dintre două lumi: una abia trecută, cu un soare ce ți-a-nnegrit pielea și care ți-a oferit și-n anul ăsta cheful de fugă pe drumul lung spre destinația de concediu și cealaltă lume pe care o aștepți, parcă, cu frică, în care casele și lumea se ascund sub albul rece al zăpezii. Dar până să treci din una în alta te trezești că ai dus, într-un fel, și dorul punții pe care te afli, dorul parfumului toamnei.
O toamnă păcălitoare, care azi aruncă raze de soare furate din timpul frumos dinainte și mâine te îmbibă de ploaie ca pe un burete.
Zici că străzile ascunse din capătul orașului încep deja să amorțească, deși în centru tinerii revin cu gânduri și planuri noi pentru perioada care-i bagă din nou în priză. În piața din buricul târgului lumea parcă a luat-o razna: unii în tricouri, unii în geci aproape iernatice, unii cu-nghețate-n mâna dreaptă, alții cu eșarfe date de mai multe ori în jurul gâtului, unii bucuroși că au scăpat de riscul insolației, alții triști la gândul că termometrul își coboară mercurul în podea.
“Nici în cojocul toamnei să nu fii”, îți spui mai cu voce-nceată în gulerul hanoracului și te pornești spre parc. Acolo, pe aleile largi, parcă timpul începe să țeasă un covor ruginiu, plăcut, care se joacă cu munca măturătorilor, care nu întorc bine spatele că deja totul e ca-nainte. Și-ți freci tălpile pantofilor de trotuare până ajungi să-ți dai seama că, printre gânduri, ai ajuns aproape de casă fără să folosești autobusul. Și urci scările în fugă, ca să îți bagi nasul prin crăpatura ușii apartamentului care te așteaptă călduț și cuminte să-ți mai dormi o noapte din viață. Iar dimineața următoare o iei de la început, mărind pasul spre birou, cu gustul de pastă de dinți și cu miros crud de parfum, cu gherete de ziare-n drum și cu colegi care te așteaptă cu cafeaua făcută.
Un articol de Mihai Hendea
